Scoica de mare și cântecul ei

Era o noapte furtunoasă iar marea înspumată își înălța valurile uriașe spre cer. Nisipul fin de pe fundul mării se răsucea și se ridica și el odată cu mișcarea valurilor.

O scoică mare și albă, cu țepi alungiți – rămasă de multă vreme prinsă între brațele unui coral – simți puterea curenților și se trezi eliberată și purtată într-un dans amețitor către suprafață. Dintr-o dată se pomeni învârtită și aruncată în aer și apoi ateriză pe nisip, într-o învălmășeală de alge. Era întuneric și nu vedea nimic în jur, dar marea agitată se auzea de foarte aproape. Din când în când, câte un val încerca să o tragă înapoi dar nu avea destulă forță, căci scoica ajunsese destul de departe. După un timp constată că valurile ajungeau la ea din ce în ce mai rar și mugetul mării părea din ce în ce mai îndepărtat.

Scoica încercă să se miște așa cum făcea când dansa pe fundul mării și se lăsa purtată de curenți dar nu reuși, căci corpul îi era greu iar țepii lungi se încurcaseră în algele de la mal. Își dăduse seama că ajunsese într-o altă lume și se întreba cu neliniște ce o asteaptă în continuare, când deodată văzu cum cerul își schimbă culoarea, căci se lumina de ziuă.

Soarele roșu, ce părea că tocmai ieșise din mare, se transformă încet-încet într-o minge de foc și se ridică pe cer. De acolo își trimitea razele spre scoică, o mângâia și o făcea să lucească. Iar vântul care intra în cochilie o făcea să cânte într-un mod de care nu se știa în stare, ca o șoaptă șuierată. Era o senzație nouă și scoica era încântată – părea că o așteaptă o aventură frumoasă în lumea aceasta total necunoscută.

Dintr-o dată s-a simțit ridicată în vâzduh și a văzut doi ochi mari și albaștri care o priveau cu interes. Era o fetiță cu părul în vânt, cu o bluziță de pânză înflorată și cu pantaloni scurți – scoica se miră să vadă așa de multe culori în acelasi loc.

Coralia, căci așa o chema pe fetiță, venise în vizită la bunicul ei care locuia într-un sat de la malul mării. În fiecare dimineață ea se plimba pe faleza îngustă și aduna scoici și pietricele cu care să decoreze un frumos castel de nisip pe care îl clădea în curtea din spatele casei.

– Bunicule, buniculeee, uite ce minunăție am găsit, e cea mai mare scoică pe care am văzut-o vreodată…. se auzi glasul ei cristalin. Și ce grea este…

Apoi alergă către bătrân, să îi arate marea ei descoperire. Bunicul o admiră și el și îi povesti că este o scoică specială, cântatoare, și că dacă o pui la ureche poti auzi cântecul mării, oriunde te-ai afla. Coralia ascultă cu încântare ce-i spunea bunicul, căci el cunoștea într-adevăr multe din poveștile mării.

Ajunsă acasă, luă scoica, o curață, o lustrui și începu să o admire cântând:

“Frumoasa mea scoica,
Cum lucești tu în soare…
Ești o minunăție,
Ești un cadou din mare“.

Apoi o duse la ureche și ascultă vuietul mării, așa cum o învățase bunicul ei.

Scoica auzea cum fetița îi vorbea într-o limbă necunoscută și deși nu întelegea exact cuvintele, se simțea iubită și în siguranță. Din vârful înalt al castelului de nisip unde fusese așezată, scoica avea acum o priveliște inedită. Toată ziua o urmărea pe fetiță cum se juca prin curte, cum cânta și țopăia, plină de veselie.

În fiecare zi Coralia venea cu alte pietricele și scoici mici ca să decoreze castelul și de fiecare dată îi povestea și îi descria tot ce făcea, căci o considera confidenta și partenera de joacă preferată.

Scoica a prins drag de fetiță și a inceput să îi cante și ea – cântecul mării albastre și adânci pe care ea îl știa atât de bine, și de care îi era atât de dor. A încercat să îi povestească și despre minunățiile de sub apă, despre peștii colorați, alge, corali și toate minunățiile din lumea de sub apă.

Fata ducea din ce în ce mai des scoica la ureche, atrasă de sunetele care veneau dinăuntrul cochiliei. I se părea că aude cuvinte, însă nu le prea înțelegea.

Într-o zi, Coralia i-a spus bunicului ei că scoica vorbește și i-a pus-o la ureche, ca să audă și el. Cântecul scoicii era însă prea subtil pentru auzul bătrânului, așa că acesta a zâmbit îngăduitor, s-a bucurat că are o nepoată cu o imaginație așa de bogată și a îndemnat-o să o asculte în fiecare zi, pentru că la un moment dat cu siguranță o va întelege, și atunci să vină să îi povestescă și lui.

Așa de mult a îndrăgit fetița scoica încât a început să o ia în fiecare seară în camera ei, ca să îi mai vorbească și înainte de culcare. Într-o seară chiar a luat-o în pat și a adormit cu ea la ureche, dorindu-și foarte tare să înțeleagă ce îi cânta scoica, căci sunetele pe care le auzea i se păreau vrăjite.

În noaptea aceea a visat o ființă ciudată, o domniță cu parul lung, cu corpul subțire și străveziu și cu picioarele unite într-o coadă de pește. Ochii ei erau mari și foarte frumoși iar la gât avea un colier de perle și scoici. Deși buzele nu i se mișcau, fetița auzea cum îi vorbea și află că va primi un dar neobișnuit: puterea de a înțelege limba în care vorbea scoica.

Dimineata, Coralia se trezi la auzul cuvintelor care însoțeau cântecul care îi era acum atât de cunoscut. De-acum înțelegea toate cuvintele și era tare fericită că în sfârșit putea afla ce îi cânta scoica. Ascultă un timp cu ochii închiși, apoi se scula bucuroasă și începu să danseze cu scoica prin cameră. Pe când dansul ei se întețea de fericire, cântecul scoicii semăna din ce în ce mai mult cu un vuiet ușor și trist. Copila slăbi vârtejul și începu să asculte mai atentă:

“O mare, valurile tale, sfinte și clare
Le-aștept să mă mângâie iarăși-agale.
Dar iată, de tine stau departe
Și doar în vise te găsesc aproape…

O mare, dorul de nisipul tău fin
Cu-atâta patimă vreau să-l alin!
Ruga-mă-voi mult, la stele, la nori,
Că poate-odată voi veni ‘napoi…“

Coralia se opri din dansat, ușor nedumerită de ceea ce auzea. O trezi din gânduri glasul bunicului, care o chema la masă. Lasă scoica pe pat și se grăbi să plece. Ziua continuă ca de obicei, cu joacă și multă veselie.

În dimineața următoare auzi din nou cum cântă scoica:

“O mare, auzi-mă-vei poate
Cu glasul-mi tocit cum jelesc
O mare, ști-vei tu poate
De dragul tău cum mă topesc…“

Coralia se gândi că, pe cât de frumos suna cântecul, pe atât de triste erau cuvintele. Când coborî la masă luă și scoica ei cea frumoasă. Mâncă în liniște, neluându-și ochii de la ea. Bunicul observă schimbarea nepoatei și o întrebă ce se întâmplase. Coralia îi povesti despre visul avut și despre cum putea ea acum se descifreze cântecul scoicii și astfel aflase că scoica suferă și plânge în fiecare zi după marea ei albastră. O duse la ureche și îi spuse și bunicului ce auzea ea:

“Marea mea dragă, în mine ești scrisă
Cu abur subțire și cu față tristă
Trăi-voi de-acum doar în vis să te-aud?
Cu mare durere-mi doresc să te uit…

Uita-voi de tine, uita-voi de toate,
Din mine te-oi smulge, din gânduri te-oi scoate
Căci jalea adânca mă rupe, și poate…
Uita-vei de mine, uita-vei de toate!“

Bătrânul rămase un timp pe gânduri, apoi îi dădu dreptate nepoatei, căci și el înțelegea din acele versuri că scoica suferea și că ar fi vrut să se reîntoarcă în lumea ei. Îi povesti apoi cât de mult iubea el sătucul lui de lângă mare, unde trăise toată viața lui și cum ar suferi și el dacă ar fi nevoit să își continue existența într-un alt loc, departe de mare. Și îi sugeră fetei să se gândească până în ziua urmatoare ce voia să facă.

În acea seara Coralia a luat scoica și a întrebat-o dacă voia cu adevărat să se întoarcă în mare. Scoica îi cântă din nou în versuri triste dorul ei de mare:

RpD 02878 Media 0305“Marea mea dragă, marea mea iubită
Fericirea mea era nemărginită
Când valurile răsunau în inima mea
Cântecul tău, în mine, mereu îl voi păstra

Albastrul tău se oglindeste adânc în ființa mea,
Cu fericire astăzi cânt iubirea mea
Spuma ta alba mereu o voi visa
Mereu din tine voi fi, mereu a ta!“

Scoica i-a mărturisit fetiței că, deși o cunoscuse de puțină vreme, o iubea mult și ar fi vrut din tot sufletul să rămână alături de ea, dar simțea ca zilele îi devin din ce în ce mai triste. Doar odihnită pe nisipul de pe fundul mării va mai putea cânta de fericire. A asigurat-o că nu o va uita niciodată și i-a mai spus ca, atunci când i se va face dor de ea, sa vină la mare, căci o va auzi în cântecul valurilor și în șoaptele fiecărei scoici.

Atunci Coralia îi promise că o va duce înapoi în mare ziua următoare.

Și-a ținut promisiunea și în dimineața următoare a plecat cu bunicul ei cu barca, și-a luat rămas bun de la scoică și a aruncat-o în apa albastră și liniștită. Pe când aceasta se scufunda încet în apele albastre și adânci, iar fetița își ștergea o lacrimă de pe obraz, s-a auzit un alt cântec, vesel de data aceasta, și Coralia și-a dat seama că scoica era acum cu adevărat fericită.

“Marea mea, apa mea, vie și clară,
Șoaptele tale m-acoperă iară
Căci tu ești în mine-nainte de tot
Iubește-mă, alină-mă și vindecă-mi tot!

O, mare, minunea mea, din nou te-ntâlnesc
Adâncă, frumoasă, așa te găsesc
Căci tu a mea ești, o, dulcea mea casă,
Iată-mă dar, venită acasă.“

RpD 04528 Media 0932

Fata a mai zăbovit puțin la malul mării și apoi a plecat împăcată.

Timpul a trecut și fata a crescut. De cate ori revenea în vacanță la bunicul ei, fata se grăbea către mare, se plimba cu picioarele goale prin apa și începea să îi povesteasca o mulțime de întâmplări. Atunci auzea înălțându-se din mare un cântec vesel de mulțumire, iar Coralia pleca plină de fericire.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea

2 comments

  • Imaginea creata e foarte frumoasa,.. parca o vad ca intr-un mic filmulet pe Irina. alergand la malul marii, cu scoica in mana si balacindu-se apoi in apa…

    Alina

Povesrea de duminica seara

  • Petrecerea Pijamalelor. Poveste de Claudia Groza Lazar gokid ilustration

Poveste radiofonica

Media

Poveștile se hrănesc cu urechi de copii în sos de vise cu puțin praf dulce de stele.