Poveste de vară

117Nourel fu trezit de un fluierat vesel. Era Vânticel-de-primavară care se întorcea în Palatul de cleștar al înălțimilor, mulțumit de ceea ce realizase în cele trei luni de primăvară. Încă dinainte de a intra, el strigă: “M-am întoooors! Nourel, Furtunos, e rândul vostru! Eu v-am pregătit terenul, am adus primăvara în ținut, pomii care au fost plini de flori sunt acum verzi și a sosit timpul să îi ajutați să rodească. Succes!”

Nourel și Furtunos sunt frați dar sunt foarte diferiți. Nourel este vesel, cu o fire de artist, distrat și neastâmpărat. Furtunos este foarte serios, pare veșnic supărat și încruntat și nu e de glumă cu el.
Lui Nourel îi place să ia fâțele mici de nori și să le adune în nori mari și pufoși pe care apoi îi modeleaza în diferite forme. Lui Furtunos îi place să sufle cu putere și să încarce norii, apoi să îi ciocnească și să aducă ploaie. El spune că ploaia e un lucru serios și trebuie anunțată cu tunete și fulgere puternice. Nourel e de altă părere, lui îi plac mai ales ploile cu soare, care îi fac pe oameni să se uite mirați spre cer și să se întrebe de unde apar stropii aceia luminați de soare.LND_5589

Primind încuviințarea de a pleca, cei doi se îndreptară spre iesire. Furtunos își lua mantia și bastonul și se duse spre răsărit. Nourel își luă doar rămas bun și o zbughi spre apus, sperând să nu se întâlneasca prea des cu fratele său în următoarele 3 luni de vară, cât erau ei de serviciu pe cer, căci nu se prea înțelegeau, fiecare susținând că doar felul în care făcea el lucrurile era cel corect. Mama lor le spunea mereu că fiecare este diferit și are metodele lui, însă amândoi se descurcă de minune, și îi încuraja mereu să lucreze împreună.

Într-o zi, Nourel ajunse într-un ținut verde și frumos. Pe o colină zări un copăcel cu o formă ciudată și se apropie curios. Spre deosebire de peisajul din jur, cu iarbă verde și plină de viață, copăcelul mai avea doar câteva frunze iar ramurile sale încovoiate spre pământ începuseră să se usuce. Nourel tare se miră – căci copacul părea bine înfipt în pământ și nu avea vreun motiv vizibil pentru starea în care se găsea – și se hotărî pe loc să îl trezească la viață. Avea să fie o faptă demnă de laudă și va fi încântat să le-o istorisească și celorlalți la sfârșitul verii, când se va întoarce în Casa Vânturilor.

LND_1244Convins că îl va salva pe copăcel cu veselia lui molipsitoare, Nourel se avântă plin de energie să adune norișorii și să îi aranjeze în diferite forme, strigând cât îl ținea gura: hei, uite aici, pe cer, o floare maaaare! Acum e o inimă, ba nu, e o picatură imensă… dar acum? acum ce formă e? Copăcelul însă stătea impasibil. Nu se mișcă nici atunci când Nourel luă fâșii de nori și i le prinse ca pe niște panglici de ramuri și le făcu să fluture, suflând delicat. Chiar nu părea să se sinchiseasca de Nourel care încerca din răsputeri să îl înveselească. Aduse și o ploicică, însă fără rezultatul scontat. Într-un final, obosit și în pană de idei, se retrase în înalțimi ca să privească lucrurile dintr-o altă perspectivă și rămase pe gânduri… oare cum l-ar putea trezi pe copăcel? își dorea mult să îl vadă viguros și plin de frunze.

Se făcuse deja seara când se uita în depărtări și văzu nori negri de furtună. Și atunci îi veni o idee… poate copacului i-ar trebui un duș rece și puternic! Și cine altcineva era mai potrivit pentru această misiune decât fratele său? Dintr-o dată își dădu seama cât de mult îl apreciază și se avântă prin înalturi către Furtunos, plin de speranță. Îi povesti despre copac și despre cum încercase în fel și chip să îl trezesca. Recunoscu că nu reușise, în ciuda tuturor eforturilor depuse, și îl rugă să îl ajute să salveze împreună copăcelul, căci era păcat să piară.

Furtunos fu de acord cu planul lui Nourel. Așteptă să se lase noaptea și adună valuri multe de nori deasupra colinei. Suflă vijelios, mișcând ramurile copacului ca să îl dezmorțească, șuierând printre ele ca un cântec straniu, de demult. Apoi ciocni cu putere norii, adăugând fulgere și tunete, și în cele din urma dădu drumul ploii, ca să îl trezească de tot. Era un spectacol impresionant și Nourel aprecie că Furtunos este foarte iscusit. Îl felicită și îl ajută apoi să împrăștie norii și să lase luna mare și galbenă să vegheze în continuare copacul.
In zilele urmatoare cei doi frați s-au întors pe rând să aibă grijă de copac și încet-încet au văzut cum acesta își revenea. S-au bucurat amândoi și apoi au plecat în direcții diferite, să aibă grijă și de alte ținuturi.

La sfârșitul verii, pe când Furtunos se pregătea să se întoarcă în Palatul de cleștar al înălțimilor, se gândi să mai treacă o dată să vadă ce mai face copăcelul. Era deja seară când se îndrepta spre colină și, din înălțimi, îi atrase atenția un spectacol de forme și culori. Nourel era deja acolo și își lua rămas bun în felul său, creând pe cer un tablou de poveste din nori și raze de lumină.

Furtunos ajunse la el și îi spuse că era impresionat de ceea ce vedea și că, pentru el, Nourel era cel mai mare artist din Casa Vânturilor.
Se uitară amândoi cu mirare și încântare în jos, spre pământ: copacul era plin de viață și de frunze, crescuse mare și puternic și parca radia energie și înțelepciune. Cei doi se lansară într-un dans al fericirii în jurul copacului, care le răspunse cu freamăt de frunze și ciripit de păsărele, și apoi plecară braț la braț, bucuroși că aveau de povestit o minunată întâmplare pe care o creaseră împreună.

Citește și varianta în versuri

Zâna Lunia și Zâna Azaleea

Add comment

Povesrea de duminica seara

  • Petrecerea Pijamalelor. Poveste de Claudia Groza Lazar gokid ilustration

Poveste radiofonica

Media

Poveștile se hrănesc cu urechi de copii în sos de vise cu puțin praf dulce de stele.