Pescarul de vise

domnita de apa

A fost odată ca niciodată un băiat căruia îi plăcea să meargă să se joace la un lac din apropierea satului unde locuia.

Era o dimineață frumoasă de vară, cu un soare imbietor. Gâzele zumzăiau pline de vrednicie și în atmosferă se simțea o vibrație intensă.

Băiatul venise ca de obicei la lac și se distra aruncând cu pietricele sau prefăcându-se că pescuiește.

La un moment dat, a luat un bolovan mare și l-a aruncat în apă, cât de departe a putut el. Oglinda lacului, care până atunci fusese doar ușor încrețită de aruncarea pietricelelor, a părut să fie spartă dintr-o dată, căci bolovanul, căzând cu greutate, a împroșcat cu putere apa în jurul său, pornind o undă puternicș. Chiar și zgomotul fusese neobișnuit de tare și băiatul rămase surprins. Apoi nu își mai putuse desprinde privirea de unda care, plecată parcă din depărtare, dincolo de locul unde căzuse bolovanul, se tot mărea și părea că se transformă într-un val în loc să se diminueze, cum făceau cercurile create de pietricele. Parcă și zgomotul de dinainte se continua și se amplifica într-un vuiet și băiatul, deși ar fi vrut să fugă, se simțea înghețat, cu picioarele ca de plumb și nu reușea să schițeze nici măcar un gest.

Mișcarea de apă se apropia cu rapiditate de el, crescând în dimensiuni. Când ajunse foarte aproape de mal, se învolbură cu spumă și continuă să se ridice pe verticala, ca un zid. Cu ochii măriti și gura căscata, băiatul își dădu capul pe spate ca să poată privi în continuare. Spaima i se citea pe chip, căci el se aștepta ca în orice moment valul imens să se prăbușească peste el și să îl înghită. Însă zidul de apă începu apoi să prindă forma unei femei frumoase, cu corpul străveziu și păr lung, ondulat. Lumina soarelui părea prinsă în acea formă și totul sclipea amețitor, făcând aproape imposibil să privești timp îndelungat. Băiatul începu să lăcrimeze de atâta strălucire. 

– Cine a îndrăznit să-mi tulbure visele? Se auzi parcă de peste tot o voce, ca un ecou distorsionat.

– Aaaa…  îngăimă băiatul, nereușind să articuleze vreun cuvânt.

Doamna de apă (căci așa îi veni în minte să o numească)  păru că se apleacă spre el să-l vadă mai bine și din val începură să picure stropi mari, care udară numaidecât părul și hainele băiatului, dezmeticindu-l.

– Vă cer iertare, domniță de apă, reuși să rostească, eu doar mă jucam pe aici…

– Cine ești tu? 

– Sunt Nicolai… și nu am vrut… adică nu am știut că mai e cineva pe aici…

Valul se aplecă și mai mult și chiar în fața lui Nicolai luă forma unui chip frumos dar încruntat, cu ochi mari, albaștri-verzui, cu sclipiri de diamant. Încet-încet, sprâncenele se destinseră, se arcuiră frumos și ochii căpătară sclipiri diferite, calde.

– Nimeni nu mi-a mai spus până acum domniță de apă, pe mine mă cheamă altfel, dar îmi place, spuse ea, cu voce domolită de data asta. Eu sunt stăpâna lacului viselor.

– Lacul viselor? repetă Nicolai surprins.

– Da. În lacul acesta eu creez vise, apoi le pun cu grijă la păstrare, strat peste strat. Bolovanul acela mi-a stricat o gramada de vise și acum trebuie să mă duc să le dreg, zise domnița, vocea devenindu-i aspră. Iar tu va trebui să mă ajuti!

– Vai de mine, n-am știut, n-am știut nimic din toate astea, zău așa, domniță frumoasă de apă, te rog să mă ierți. Cum pot să-mi repar greșeala?

Silueta străvezie se îndreptă, păru că își flutură pletele pe spate și, după câteva momente de tăcere, îi zise:

– Te iau cu mine în adâncuri. 

– Te rog, nu face asta, m-aș îneca acolo și nu ți-aș fi de niciun folos… Nu se poate să rămân aici, pe uscat?

– Ba da, spuse domnița de apă. Poți să repari dându-mi din visele tale. Când tu vei dormi, eu voi lua din visele tale și voi crea alte vise în adâncuri. Ești de acord?

Băiatul se învoi și în clipele următoare simți ca este stropit. Clipi și pleoapele îi deveniră din ce în ce mai grele, simți cum i se înmoaie picioarele și se lăsă să cadă în iarba moale. Mai văzu printre gene cum valul se face din ce în ce mai mic, dispărând în depărtare și apoi adormi.

Se trezi abia spre seara, simțindu-și corpul greu. Se frecă la ochi, se uită de jur-imprejur și încercă să-și dea seama ce se întâmplase. Adormise… dar nu își aducea aminte să fi visat nimic… iar asta era cam ciudat, căci el întotdeauna avea vise pline de aventuri și de culori. Apoi își aduse aminte de domnița de apă. Stranie întâmplare! Va avea grijă de acum, să nu mai arunce cu pietricele în lac, să nu tulbure visele. Cu cât devenea mai lucid, cu atât i se părea mai incredibilă aceasta poveste și ajunse la concluzia ca acesta fusese de fapt visul. “Ce prostie de vis!” își spuse, și plecă spre casă.

O săptămână întreagă, în fiecare dimineață, se trezi debusolat, încercând să-și amintească visele, dar nereușind. Undeva, într-un colțișor al mintii, creștea teama cș poate întâlnirea cu domnița de apa fusese aievea și că el rămăsese fără vise.

Și atunci a început să pună la cale un plan, să își creeze un vis frumos care să îl scoată din această situație. Se gândi că dacă tot nu are cum să-și amineasca la trezire ce visase, atunci cum ar fi să-și programeze un vis, ca să știe dinainte ce avea să viseze? în felul acesta, chiar dacă domnița de apă îi fura visul, el tot va ști ce visase,  căci va crea cu mintea conștientă acele întâmplări, și mai mult decât atât, îl va și scrie, ca să îl poată reciti.

Lua o foaie de hartie și începu să descrie cu lux de amănunte, cu culori care mai de care mai frumoase, o întâlnire minunată dintre el și domnița de apă, în care el îi ducea un cadou, ca să fie iertat. Se gândi să îi ducă o jucărie de-a lui și alese un avion meșterit de el, din carton. Acolo, la marginea lacului, o strigă și îi arătă cum se joacă el cu avionul, cum îl face să zboare…

Creionul continua să alunece pe foaie cu un sunet familiar și literele se așterneau cursiv una după alta, de parcă aveau o viață a lor, proprie. Nicolai își simți pleoapele grele și un gând straniu îi trecu prin minte, în timp ce o ceață deasă se așternea între ochi și foaia de hârtie: nu își mai dădea seama ce scrie. 

Nicolai adormi cu creionul în mână. Se trezi de abia dimineață, aproape înțepenit de poziția nefirească în care îl cuprinsese somnul. Se freca la ochi, încercând să își dea seama de ce nu este în pat, apoi străduindu-se să își aducă aminte dacă visase ceva… nimic însă nu îi venea în minte. Când privirea îi căzu pe foaia de hartie, își aduse aminte de planul său. Reciti cu uimire ultimul paragraf:

”Când domnița luă avionul, apa înmuie imediat cartonul și, oricât se strădui să îl lanseze, acesta nu a mai zburat. Atunci domnița s-a supărat și s-a retras în adâncuri.”

Ciudat lucru… de ce ar fi scris el asta despre domnița, când voia ca ea să primească cu bucurie cadoul și astfel să renunțe la învoiala făcută…?

Nu avu însă vreme să se gândească prea mult la asta, căci îl așteptau treburile de prin curte: să măture, să dea de mâncare la animale, să pregăteasca masa. Dupa amiază se luă cu joaca și când se făcu seara își aduse aminte de planul lui. Se puse din nou pe scris. De data asta se gândi să îi ofere un cadou mai potrivit: o eșarfă frumoasă din matase. Știa cămama lui avea în dulap o eșarfă pe care și-o punea doar la ocazii speciale și își aducea cu drag aminte cum i se luminau ochii când si-o lega în jurul gâtului. Ar fi deci un cadou nimerit pentru o domniță.

Se trezi în dimineața următoare la fel de buimac, neputând să prindă nici măcar o codiță de vis. Citi cu uimire ultimele rânduri scrise, de care, din nou, nu își amintea deloc:

“Domnița de apa îi răspunse că avea deja sub apă toate podoabele pe care și le-ar putea dori și se întoarse în adâncuri.”

O săptămână întreagă încercă Băiatul să termine de scris, străduindu-se să își imagineze un final care să îl ajute să-și recapete visele, ducându-i Domniței de apă diferite ofrande, ca să o îmbuneze și în fiecare seară se întâmpla la fel, adormea cu creionul în mână iar când recitea ultimele rânduri, acolo exista mereu un refuz…

Scrise că îi dusese mingea lui, dar domnița i-a spus ca ea se joacă în fiecare zi cu peștii și cu plantele din lumea ei subacvatică. îi dusese un desen făcut de el, dar când din pletele Domniței se scursese apă, culorile se amestecaseră și nu se mai înțelegea ce reprezintă.

Îi dusese ceva de mancare, dar domnița de apa nu mânca ce mănâncă oamenii…

În alta seară se gândi că i-ar putea oferi o carte de povești. Sau mai bine să îi ducă mai multe, ca să își poată alege ce îi place.

“Domniță frumoasă, ti-am adus o cutie plină cu cărți de povești, ca să te inspiri pentru visele tale! Ea se uita în cutie, alese una și …” oare știa să citească? Mai bine să îi citească el o poveste frumoasă, din care să poată apoi să își facă vise… 

“Și atunci băiatul a luat cartea și a început să îi citească despre un copil care a descoperit un mare secret învățând să asculte natura, să privească norii și să interpretezi semne în aproape orice lucru.”

De dimineață luă cu teamă hârtia căzută sub masă și citi:

“Domnița de apa îl asculta un timp și apoi îi spuse că nu e nimic deosebit în această poveste,  căci ea vorbea mereu cu apa, cu peștii, cu plantele, cu copacii, cu norii, cu… toate”. 

Mda, nu a fost inspirat cu această poveste. 

Pe Nicolai începuse să-l apuce deznădejdea, gândind că nu va reuși să găsească ceva pe placul domniței. 

Pierdut în gândurile sale, se urcă în pod ca să facă ordine acolo. La un moment dat, chiar în fața lui se răsturnă o cutie și o grămadă de lucruri se împrăștiară pe jos. Erau lucruri pe care nu le mai folosise de mulți ani și fața i se lumină când privirea îi căzu peste un fluier frumos de lemn, lucrat manual de bunicul lui, încrustat cu păsări și copaci. Se întrebase de multe ori pe unde ar putea fi și crezuse că îl pierduse. Când era mai mic, bunicul său i-l dăruise și îl învățase să cânte. Trase aer în piept, închise ochii, duse fluierul la buze și începu să cânte. Simți cum îl învăluie o căldură plăcută, ca o mângâiere de catifea. Muzica începu să curgă, făcând aerul să vibreze în jurul său. Cântecul îi aduse aminte de o perioada extrem de fericita din viața lui, când se plimba cu bunicul lui pe dealuri și învăța fel de fel de lucruri. Simți o mare recunoștință pentru darul acesta de a cânta… darul de a cânta… DARUL… asta e! Cred ca și Domniței îi va plăcea. Dar nu ar vrea să renunțe la fluier, așa că îi va dărui doar cântecul.

Se duse plin de entuziasm la lac, unde nu mai fusese de când avusese loc strania întâmplare.

Se uita la lac, se așeză pe o piatra din apropiere și începu să cânte. Deși nu era vizibil pentru ochii copilului, cu fiecare sunet prelung oglinda lacului se încrețea imperceptibil și undele se duceau până în depărtare, creând un dans subtil. 

Nicolai se lăsă purtat de muzica și de amintiri și aproape ca nu-și dădu seama când trecu timpul. Domnița nu se arătase, așa cum sperase el, deci nu putuse să negocieze recuperarea viselor. Văzând că începe să se însereze, o luă către casa, puțin întristat. 

Înainte de culcare se puse din nou pe scris, povestind despre după-amiază pe care o petrecuse pe malul lacului și despre fericirea care îi cuprindea inima când cânta din fluier.

Adormi din nou cu creionul în mână. De data aceasta văzu în vis cum domnița de apă dansa în adâncuri și cum țesea, parcă pe o panză străvezie, un desen cu pești și plante, în mișcare. Ce culori minunate și ce bogăție inimaginabilă se afla sub ape…

Se trezi și rămase cu ochii mijiti, încercând să țină visul sub pleoape, să nu îl piardă. Când se dezmetici de-a binelea, nu îi veni să creadă că visase din nou! Cu mâinile tremurânde, luă foaia de hârtie și reciti ultimele rânduri. Erau cele scrise de el, despre iubirea pe care o simțea că se revarsă din fluier, împreună cu cântecul său. Nu mai era nimic neașteptat, nici un refuz al Domniței. Asta însemna oare că domnița a primit cadoul lui și i-a dat visele înapoi? Da, asta trebuia să fie explicația.

Plin de entuziasm, se îngriji repede de cele necesare prin curte, apoi își luă fluierul și o zbughi către lac. Se simțea recunoscător pentru energia pe care o simțea și pentru visul pe care îl avusese și puse aceste sentimente în cântec. Din când în când privea cu atenție lacul și i se  păru la un moment dat că vede în depărtare o mișcare neobișnuită de apă, care se sincroniza cu muzica lui. Băiatul zâmbi, mai cântă un timp, apoi plecă fericit spre casă.

Lucrurile păreau că reveniseră la normal, căci începu din nou să viseze în fiecare noapte. Ziua mergea și cânta lângă lac, gândindu-se la el însuși ca la un pescar de vise, iar la naiul său ca fiind o undiță magică. Și în fiecare dimineață, când se trezea, era surprins de visele sale, care aveau în mare parte întâmplări din lumea apelor. Ca să nu le uite, se apucă să le scrie și în scurt timp ajunse să umple un caiet întreg. 

La șezători, unde se adunau toți oamenii din sat, începu să le povestească despre lumea ascunsă a apelor, despre domnița care țese vise în adâncuri și câte și mai câte. Copiii îl urmăreau cu gura cascată și apoi povesteau și ei mai departe, cui voia să asculte.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea

Add comment

Povesrea de duminica seara

  • Petrecerea Pijamalelor. Poveste de Claudia Groza Lazar gokid ilustration

Poveste radiofonica

Media

Poveștile se hrănesc cu urechi de copii în sos de vise cu puțin praf dulce de stele.