A fost odată un băiat care avea o foarte mare pasiune pentru parfumuri. Era deja ucenic la un parfumier, care-l iniția pe drumul magic al creării acestora. Petrecea cât mai mult timp în natură, în pădure, pe lângă izvoare, încercând să simtă toate aromele posibile.
Într-o seară, pe când umbla ca de fiecare dată, se așeză la umbra unui copac, închise ochii ca să poată simți mai bine mirosul frunzelor umede în așteptarea serii și adormi fără să-și dea seama. Căzu într-un somn adânc și nu știu că afara deja se întunecase de multă vreme. Era aproape de miezul nopții și luna se ridicase, plină și mare, pe cer. O lumină albăstruie domnea peste copaci și greierii se amuzau cântând încetișor.
Se auzi un chicotit, apoi încă unul…, un râs mai zgomotos și o muzică suavă, în ritmuri demult uitate. Băiatul nostru dormea adânc. Deodată, nasul lui fu gâdilat de niște parfumuri cu adevărat nemaiîntâlnite. Începu ușor să se trezească, auzind din ce în ce mai clar râsetele și muzică. Pe când deschidea ochii încet, a văzut în fața lui o horă de fete transparente care dansau vesele pe acea muzică veche, cântată de copaci și de natură.
Era ca într-o poveste și nu-i venea să creadă că ceea ce vedea era real. După un timp, când s-a trezit mai bine, a înțeles că fetele acelea sunt ființele lunii, despre care citise și el mai demult că apar în nopțile cu lună plină, doar atunci putând fi văzute de ochii oamenilor.
Pe lângă muzica și veselia lor, ființele acestea emanau un parfum surprinzător și îmbătător, cum nu mai simțise în viața lui. Erau şapte copile care se țineau în horă, fiecare îmbrăcată într-o rochie străvezie, în culori pastelate.
Dură puțin până ce băiatul se dezmetici, dar rămase cu ochii ațintiți asupra lor până spre dimineață, când fetele începură să se topească pe măsură ce luna scădea de pe cer.
Abia atunci băiatul se ridică și o porni spre casă, neliniștit de tot ceea ce văzuse și simțise. Ajuns în atelier, începu cu nerăbdare să creeze parfumul unei fete din hora. O alesese pe cea în rochie verde, o față înaltă și subțire, cu privire galeșă și ochi scânteietori. Încercă să găsească tonul de bază pentru parfum și mirosi toate substanțele din laborator, însă nimic nu semăna cu ce purtase fata. S-a gândit, s-a răzgândit și a plecat din nou în pădure, în locul unde întâlnise fetele, ca să încerce să își amintească mai corect parfumul.
Intrând în pădure, a simțit mirosul dulceag al unui copac scorburos care avea un stup de miere prins pe o creangă de sus. Încă doua picături de rouă și trei frunze ușor vestejite creau aproape tot parfumul. Atunci a înțeles că ființele lunii aveau parfumurile copacilor, ale insectelor, ale frunzelor și florilor din zonă. Toate împreună se combinau minunat, însă lipsea ceva. O notă subtilă fără de care nu se putea realiza parfumul. Care era aceasta, oare? S-a gândit, a mirosit o frunză, apoi încă una. Nu putea să înțeleagă care era nota lipsă. Singura variantă rămasă era să aștepte următoarea noapte cu lună plină, să meargă iar în pădure și să încerce să vorbească cu ființele lunii. Poate-i vor spune ele ce anume lipsește din parfumul său…
Zilele de aşteptare au trecut greu, timp în care băiatul s-a pregătit pentru întâlnirea care avea să urmeze: ce haine urma să îmbrace și ce vorbe avea sa rostească atunci când va revedea fetele. În fiecare seară, ruga luna să le dea încredere ființelor că nu le va face niciun rău, el dorind doar să discute cu ele. Când luna s-a arătat din nou mare, rotundă și luminoasă pe cer, a mers în locul unde văzuse prima dată fetele. Înspre miezul nopții au apărut și ele, pregătindu-se să danseze ca și prima oară. Băiatul a ieșit din locul unde le așteptase, s-a prezentat și le-a rugat să îi spună secretul lor. Mirate și ușor speriate că un om venise să vorbească cu ele, s-au codit la început, dar până la urmă, simțind că este un om bun, au decis să îl ajute.
Fata în rochie verde a vorbit prima. I-a spus că parfumul ei este într-adevăr alcătuit din notele de copac și mierea aceea de pe creangă, picăturile de rouă și tot ce reușise el să mai identifice. Iar ingredientul ei secret era… veselia ei. Parfumul se combina cu firea ei veselă și gata, avea nota completă. Însă fără ca ea să contribuie cu veselia ei la acest parfum, el rămânea doar puțin prea dulce… Când parfumul atingea pielea ei și îi simțea veselia, combinația devenea cu adevărat perfectă. Și i-a mai împărtășit un secret: toate fetele aveau în general același parfum al naturii, cu rouă și note de flori. Ele păreau diferite doar fiindcă fiecare fată avea ceva al ei, o notă de bază unică: una era deosebit de iubitoare, iar parfumul ei era delicat, suav și îmbătător; alta era generoasă, iar parfumul său era ca al unei flori de bergamotă la apusul soarelui.
Băiatul a înțeles că parfumul este dat în special de acela care-l poartă. De atunci, s-a străduit să găsească o trăsătură deosebită în fiecare client al său, iar aceasta devenea ingredientul secret care avea să-i desăvârșească parfumul. Fără acea nota care-l facea magic, el ar fi rămas doar o combinație de diverse arome – interesantă și poate frumos mirositoare, dar atât.
Fiindcă a înțeles acest lucru, a devenit cel mai iscusit parfumier al timpurilor de-atunci. A rămas prieten cu ființele lunii, care-l ghidau și-i împărtășeau din cunoștințele lor. A creat atâtea parfumuri câți clienți a avut și fiecare descria perfect personalitatea celui căruia îi fusese dedicat.
Și poate mai trăiește și în zilele noastre, așteptând ca noi să ne descoperim ingredientul secret. Iar atunci când îl vom afla, cu siguranță ne va trimite parfumul minunat, creat special pentru fiecare dintre noi.
Citește și varianta în versuri
Add comment