Muntele de sticlă

A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Carina, care locuia într-un sătuc situat la poalele unui munte impunător. Muntele acesta le găzduia satul de foarte multa vreme. Îi adăpostea de vijelii și viscol, astfel că în acea zonă vremea era foarte blândă. Fetita noastră avea un mare respect pentru munte. Încă de când era mică îl auzise pe bunicul ei cum îi spunea povești despre cum muntele îi cunoaște pe toți oamenii pe care-i adăpostește lângă el și despre alte ființe care locuiesc în munte. Când mergea pe străzile satului, Carina admira adeseori muntele: îl vedea atât de falnic și semeț încât se simțea ca o biată furnică pe lângă el. A început să îl iubească mult, mult și abia aștepta să crească puțin mai mare, ca să îi cutreiere și ea cărările.
Muntele, văzând și simțind gândurile fetitei, a prins și el să o îndrăgească foarte tare. A început să o cheme către el prin foșnetul copacilor, atunci când bătea vântul sau prin culorile minunate care le afișa atunci când apunea soarele.
Carina știa de la bunicul ei că, atunci când mergi pe munte, el îți oferă de toate, de la fructe sălbatice la aer curat, apă, seninătate și priveliști frumoase. La fel și tu, când știi că mergi la muntele care îți oferă atâtea lucruri, e bine să îi duci și tu ceva, să-i oferi ceva cadou, pentru toate lucrurile lui minunate.
Când fata noastră s-a făcut mai măricica, a decis împreună cu un grup de prieteni să facă o călătorie până la un loc destul de îndepărtat, unde creșteau bujori. Acești bujori sunt niște flori sălbatice foarte parfumate, de culoare mov-roșiatică, din care se face un ceai excelent. Stabiliseră plecarea pentru a doua zi dimineață și Carina deveni neliniștită la gândul aventurii ei. Își aminti cu cât dor urmărea muntele când era mică, cum își dorea să pornească în drumeții, să cutreiere pe potecile sale. Când și-a pregătit bagajul, nu a uitat să pună și darul ei pentru munte: avea sa-i dăruiască doua cireșe, pentru ca știa ca muntele nu are cireșe printre fructele lui, și era nespus de încântată că va reuși să-l surprindă cu ceva așa de bun și delicat.
Dimineața a sosit și tot grupul s-a adunat și a pornit încetișor, în tăcere, către munte. Era foarte devreme și soarele nu răsărise încă. Potecile erau ușor umede și aerul acela de dimineață se simțea mai puternic decât oricând. Au mers asa mai multe ore, până când soarele ajunse sus pe cer. Din când în când se opreau pentru mici pauze și apoi porneau mai departe. Ajunși destul de sus pe traseu, au făcut un popas mai mare pentru a mânca și atunci fata a început să caute în jur un loc propice pentru a-i dărui muntelui micul ei cadou. A zărit o mica despicătură în stâncă și a știut că acela va fi locul perfect pentru a lăsa darul. Apropiindu-se mai mult, a observat că acolo era o mică peșteră. Nu era foarte mult loc, dar suficient cât să se poată strecura. S-a oprit ușor intimidată și l-a salutat. Fiindcă era înconjurată de stânci, se simțea foarte aproape de el, și era convinsă că acum el chiar poate să o audă. I-a mulțumit ca le găzduiește satul, că îi ocrotește de vreme rea, de ploi, de viscol și l-a asigurat ca toți oamenii îl apreciază și-l iubesc. A lăsat apoi cele 2 cireșe acolo, drept semn de mulțumire.
Tocmai se pregătea sa iasă din peșteră când a observat o sclipire pe un perete. Apropiindu-se, i s-a părut ca sclipirea se deplasează și se multiplica, creând în scurt timp un vârtej de lumină. Carina își acoperi pentru câteva clipe ochii și îi deschise când lumina puternica dispăru. Ce sa vezi? Totul în jurul ei părea ca de sticlă. Tot muntele devenise transparent, iar ea putea vedea clar, deși era încă în peșteră, pe prietenii ei care se relaxau pe iarbă. Privind în sus, Carina văzu cerul cu tot cu stele, deși afară era încă lumină. Apoi privi în jos și muntele îi arătă toate lucrurile care se aflau acolo, până în inima sa. Văzu tot felul de roci și de cristale și cum toate se topeau într-o mare roșie, la foarte mare adâncime. Pentru ca muntele a fost așa de bucuros de darul primit, și fiindcă nu putea vorbi astfel încât fata să îl înțeleagă, se făcuse transparent, pentru ca ea să poată vedea toate tainele lui. A văzut comorile găzduite în el, potecile cele mai bogate în fructe de pădure și peșterile cele mai greu de găsit. A văzut și acel loc cu bujori care era ținta călătoriei sale – muntele nu mai lăsa nimic ascuns privirii ei.
Încet-încet, au început să se apropie de ea ființele muntelui, căci, simțind bucuria lui, au înțeles ca fata le este și lor prietena. Au rămas puțin uitându-se la ea, pentru ca ei nu cunoșteau cum arată oamenii de aproape – cei pe care-i văzuseră de la distanță scrijeleau copaci sau aruncau gunoaie și supărau muntele iar ele nu se puteau apropia. I-au făcut fetei cadou un mic cristal, pe care dacă-l ținea în mână și se gândea la munte, putea ajunge imediat în acea peșteră, să povestească și să învețe împreună cu ele. Carina a mulțumit pentru cadou și a plecat, chiar la timp pentru a se alătura grupului care se pregătea de plecare. Nimeni în afară de ea nu mai știa de întâlnirea ei tainică. Era foarte fericită la gândul că va putea fi cu muntele, oricând își va dori, datorită micului cristal. Cântând și zâmbind, cu cristalul în mână, se gândea cu încântare la următoarea întâlnire cu ființele din munte.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea

Add comment

Povesrea de duminica seara

  • Petrecerea Pijamalelor. Poveste de Claudia Groza Lazar gokid ilustration

Poveste radiofonica

Media

Poveștile se hrănesc cu urechi de copii în sos de vise cu puțin praf dulce de stele.