A fost odată o fetiță care spunea mereu ‘‘da’’, pentru că se simțea singură și își dorea foarte mult ca lumea să o placă. Ea credea că, dacă e mereu de acord cu alții, își va face mulți prieteni. În povestea noastră mai există însă și o altă fetiță, care spunea mereu ‘‘nu’’, pentru că i se părea interesant să-i contrazică pe toți și să rămână la părerile ei. Și într-o zi, cele două s-au întâlnit în parc.
– Bună, ne jucăm? întrebă una din ele, care avea parul blond.
– Nu vreau, îi răspunse cealaltă.
– Da’… pare ca ești supărată, zise cea dintâi.
Cea de-a doua se gândi puțin, zâmbi pe jumătate și se răzgândi:
– Nu sunt supărată, ne putem juca!
– Da, hai. Ce joc preferi?
– Jocul lui Nu.
– Și cum se joacă? întreabă cea dintâi, privind-o cam încurcată.
– E simplu, eu te intreb dacă-ți place ceva și tu răspunzi.
– Bine, întreabă-mă.
– Îți place… culoarea galbenă?
– Da.
– NU! Trebuie sa răspunzi cu ‘‘nu’’!
– Dar mie chiar îmi place culoarea galbenă.
– Bine… stai sa găsesc altceva. Îți place… pălăria mea?
– Da.
– NU…. trebuie sa spui ‘‘nu’’.
Blondina, care nu reușea să răspundă cu ‘‘nu’’, începea sa se simtă inconfortabil.
– Îți place… o tartă cu noroi?
– Aaaa mda…
– Vin imediat, spuse cealaltă și dispăru pentru câteva clipe. Când se întoarse, avea în mână o frunză pe care pusese niște noroi.
– Aaa… ce e asta?
– Tarta ta. Hai, mănâncă!
– Paiiii … eu am zis așa pentru că am crezut că o să îți placă mai mult de mine dacă-ți fac pe plac.
– Mie îmi place să zic Nu. Fă ca mine și atunci o să te plac mai mult.
– Tu spui vreodată ‘da’?
– Nu, zâmbi cealaltă.
– Dar când ți se oferă ceva ce chiar vrei, ce spui? întrebă prima.
– Tot nu. Îmi place să spun ‘‘nu’’ la orice. Ia, intreaba-ma ceva!
– Îți place în vacanță?
– Nu.
– Îți place… ciocolata?
– Aaa… nu.
– Îți place să te joci cu mine?
– Nu.
Cea căreia îi plăcea să spună mereu ‘‘da’’ se supără și se puse pe plâns.
– Nu trebuie să te superi, doar ți-am zis că eu răspund cu ‘‘nu’’ la orice, încercă cealaltă să o împace, căci ar fi vrut să se mai joace cu ea, în ciuda răspunsului pe care i-l dăduse.
Blondina își șterse lacrimile și se îndepărta. După cateva clipe, se întoarse și spuse:
– Dacă vrei să ne mai jucăm împreună, va trebui să mă strigi pe nume. Știi cum mă cheamă?
– Nu, zâmbi cealaltă, cum te cheamă?
– Mă cheamă Da-da-li-na! Dar pe tine cum te cheamă?
– Nu-nu-ța!
Cele două fetițe se puseră pe râs. Se distrară o perioadă rostindu-și numele și obișnuindu-se astfel și cu silabele de care se fereau înainte.
– Nu-mi mai este așa de greu să spun ‘‘nu’’, zâmbi Dadalina.
– Ia să te testez… vrei o tartă cu noroi?
– Oh, nu, bleah! nu este ceva comestibil.
– Dar… îți place culoarea verde?
– Nu, mie îmi place galben, zise Dadalina, ușurată că putea spune exact ce credea, fără teama de a-și pierde noua prietenă.
– Te descurci de minune, o încurajă Nunuța. Ți-ar plăcea să călărești un dragon?
– Nu știu ce să răspund, nu am călărit niciodată un dragon până acum. Ar trebui întâi să încerc.
– Grozav, atunci ne putem juca de-a îmblânzirea dragonilor.
– Nu, căci nu-mi place să mă joc cu tine…, spuse dintr-o suflare Dadalina.
Nunuța rămase cîteva clipe cu gura căscată, apoi privirea ii cobori din pământ și se întristă. Când se uită din nou la Dadalina, o vazu că zâmbea ștrengărește și atunci își dădu seama:
– Vrei să mă păcălești, nu-i așa?
– Da! răspunse Dadalina, ai înțeles.
– Îmi pare rău că ți-am spus asta mai devreme, acum îmi dau seama că nu e deloc confortabil să primești un asemenea răspuns, mai ales când nu e adevărat.
Dadalina și Nunuța au rămas bune prietene și au învățat una de la alta să spună da sau nu, după cum le era potrivit pentru fiecare situație.
Add comment