Da și nu

A fost odată o fetiță care spunea mereu ‘‘da’’, pentru că se simțea singură și își dorea foarte mult ca lumea să o placă. Ea credea că, dacă e mereu de acord cu alții, își va face mulți prieteni. În povestea noastră mai există însă și o altă fetiță, care spunea mereu ‘‘nu’’, pentru că i se părea interesant să-i contrazică pe toți și să rămână la părerile ei. Și într-o zi, cele două s-au întâlnit în parc.

– Bună, ne jucăm? întrebă una din ele, care avea parul blond.

– Nu vreau, îi răspunse cealaltă.

– Da’… pare ca ești supărată, zise cea dintâi.

Cea de-a doua se gândi puțin, zâmbi pe jumătate și se răzgândi:

– Nu sunt supărată, ne putem juca!

– Da, hai. Ce joc preferi?

– Jocul lui Nu.

– Și cum se joacă? întreabă cea dintâi, privind-o cam încurcată.

– E simplu, eu te intreb dacă-ți place ceva și tu răspunzi.

– Bine, întreabă-mă.

– Îți place… culoarea galbenă?

– Da. 

– NU! Trebuie sa răspunzi cu ‘‘nu’’!

– Dar mie chiar îmi place culoarea galbenă.

– Bine… stai sa găsesc altceva. Îți place… pălăria mea?

– Da. 

– NU…. trebuie sa spui ‘‘nu’’.

Blondina, care nu reușea să răspundă cu ‘‘nu’’, începea sa se simtă inconfortabil.

– Îți place… o tartă cu noroi?

– Aaaa  mda…

– Vin imediat, spuse cealaltă și dispăru pentru câteva clipe. Când se întoarse, avea în mână o frunză pe care pusese niște noroi.

– Aaa… ce e asta?

– Tarta ta. Hai, mănâncă!

– Paiiii …  eu am zis așa pentru că am crezut că o să îți placă mai mult de mine dacă-ți fac pe plac.

– Mie îmi place să zic Nu. Fă ca mine și atunci o să te plac mai mult.

– Tu spui vreodată ‘da’?

– Nu, zâmbi cealaltă. 

– Dar când ți se oferă ceva ce chiar vrei, ce spui? întrebă prima. 

– Tot nu. Îmi place să spun ‘‘nu’’ la orice. Ia, intreaba-ma ceva!

– Îți place în vacanță?

– Nu.

– Îți place… ciocolata?

– Aaa… nu.

– Îți place să te joci cu mine?

– Nu.

Cea căreia îi plăcea să spună mereu ‘‘da’’ se supără și se puse pe plâns.

– Nu trebuie să te superi, doar ți-am zis că eu răspund cu ‘‘nu’’ la orice, încercă cealaltă să o împace, căci ar fi vrut să se mai joace cu ea, în ciuda răspunsului pe care i-l dăduse.

Blondina își șterse lacrimile și se îndepărta. După cateva clipe, se întoarse și spuse: 

– Dacă vrei să ne mai jucăm împreună, va trebui să mă strigi pe nume. Știi cum mă cheamă?

– Nu, zâmbi cealaltă, cum te cheamă?

– Mă cheamă  Da-da-li-na! Dar pe tine cum te cheamă?

– Nu-nu-ța!

Cele două fetițe se puseră pe râs. Se distrară o perioadă rostindu-și numele și obișnuindu-se astfel și cu silabele de care se fereau înainte.

– Nu-mi mai este așa de greu să spun ‘‘nu’’, zâmbi Dadalina. 

– Ia să te testez… vrei o tartă cu noroi?

– Oh, nu, bleah! nu este ceva comestibil. 

– Dar… îți place culoarea verde?

– Nu, mie îmi place galben, zise Dadalina, ușurată că putea spune exact ce credea, fără teama de a-și pierde noua prietenă.

– Te descurci de minune, o încurajă Nunuța. Ți-ar plăcea să călărești un dragon?

– Nu știu ce să răspund, nu am călărit niciodată un dragon până acum. Ar trebui întâi să încerc.

– Grozav, atunci ne putem juca de-a îmblânzirea dragonilor.

– Nu, căci nu-mi place să mă joc cu tine…, spuse dintr-o suflare Dadalina.

Nunuța rămase cîteva clipe cu gura căscată, apoi privirea ii cobori din pământ și se întristă. Când se uită din nou la Dadalina, o vazu că zâmbea ștrengărește și atunci își dădu seama:

– Vrei să mă păcălești, nu-i așa?

– Da! răspunse Dadalina, ai înțeles. 

– Îmi pare rău că ți-am spus asta mai devreme, acum îmi dau seama că nu e deloc confortabil să primești un asemenea răspuns, mai ales când nu e adevărat.

Dadalina și Nunuța au rămas bune prietene și au învățat una de la alta să spună da sau nu, după cum le era potrivit pentru fiecare situație.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea

Add comment

Povesrea de duminica seara

  • Petrecerea Pijamalelor. Poveste de Claudia Groza Lazar gokid ilustration

Poveste radiofonica

Media

Poveștile se hrănesc cu urechi de copii în sos de vise cu puțin praf dulce de stele.