Fusese o iarnă friguroasă, iar de câteva zile se înmuiase vremea.
Copacii dormiseră o mare parte din timp și acum începuseră să se dezmorțească.
Seara se lăsa iute peste pădure, aducând cu ea o ploaie măruntă.
Doi copaci apropiați, un fag tânar și un stejar bătrân, care erau prieteni de mulți ani, vorbeau ca de obicei prin rădăcinile lor. Fagul se arăta nerăbdător să știe când va veni primăvara. Stejarul îi răspunse că e sigur că va veni când va fi timpul ei. Și pentru că fagul se tot tânguia că vrea să se termine iarna mai repede, stejarul îi povesti cum fiecare anotimp e important pentru ei: pe timpul iernii copacii se odihnesc și se conservă, pentru a se putea regenera atunci când vine primăvara. Și mai adăugă că în fiecare anotimp poți găsi motive de bucurie. Fagul oftă din nou, spunând că el nu s-a bucurat deloc iarna acesta.
Întunericul se adânci și înconjură copacii, iar stejarul îl sfătui pe fag să se odihnească.
Însă fagul nu reușea să adoarmă, atmosfera era puțin ciudată: luna nu se zărea deloc, căci norii groși și plini de apă erau foarte aproape de pământ. Un timp simți pe fiecare rămurică stropii de ploaie, apoi îi ignoră. Se adânci în gânduri, fiind îngrijorat că poate primăvara nu va sosi așa de repede cum își dorea el, că poate nu va înflori nici anul acesta, că poate… gândurile veneau, îl înconjurau, apoi stăruiau o perioadă, asemenea păsărilor care își făceau cuib și rămâneau toată vara. Doar ca, spre deosebire de păsările care îl bucurau, aceste gânduri îl făceau să fie din ce în ce mai neliniștit.
Încercă să nu se mai gândească, ci să se concentreze să simtă din nou ploaia pe ramuri, dar frigul i se părea din ce în ce mai înțepător. Privi cu atenție la ramurile sale și observă că acestea se acoperiseră de un strat subțire de gheață. Îl strigă alarmat pe stejar, care adormise și nu îi răspunse. Toată noaptea se forță să se miște ca să rupă pojghița de gheață, strigă la ploaie să se oprească, imploră norii să plece, dar nimic din ce încerca nu părea să aibă rezultat. Ploaia cădea abundent, ignorând disperarea copacului. Spre dimineață, obosit de atâta zbatere, fagul adormi.
Se trezi aproape de miezul zilei, doar pentru pentru că auzea multe voci. Toți copacii se puseseră pe vorbit și nu aveau de gând să îl lase să mai doarmă. Începu să deslușească o mulțime de șoapte admirative, copacii păreau foarte entuziasmați. Desluși cuvinte ca “minunat”, “extraordinar”, “nemaivazut”.
Oare despre ce vorbeau? Deschise cu greu ochii și încercă să își dea seama ce vede. O mulțime de sclipiri îl împiedicau să deslușească peisajul. Soarele era sus pe cer și își trimitea cu generozitate razele spre pământ. Dar ce era cu toate acele sclipiri? Și pentru că nu reușea să vadă aproape nimic în depărtare, se concentră să-și privească ramurile. Dar, vai! Pojghița de gheață pe care se străduise toată noaptea să o rupă se transformase într-o crustă groasă, care îmbrăca fiecare rămurică într-o haină rigidă.
Disperat, începu să strige, smucindu-se cât putea de tare. Se auzi o trosnitură și o creangă i se rupse, căzând pe pământ cu un zgomot de cioburi împrăștiate.
Stejarul încercă să îl liniștească, explicându-i că erau prinși în gheață. Îl sfătui să nu se mai zbată, căci i se vor rupe și mai multe ramuri, și să se relaxeze și să se bucure și el de peisaj.
Fagul nu înțelegea cum ar putea să se bucure, din moment ce nu se putea mișca deloc, se simțea prizonier și îi era teamă că o să rămân fără crengi. Nu înțelegea cum putea stejarul să fie atât de liniștit!
Prietenul său îi descrise situația așa cum o vedea el: era adevărat că avea un strat gros de gheață pe el și aceasta fiind situația, el alege să vadă partea frumoasă și să se bucure de acele momente speciale: toți copacii sclipesc minunat, de parcă au steluțe prinse în ramuri și păreau îmbrăcați de sărbătoare. Nu mai văzuse nici el așa ceva, era uimit de modul în care arăta, era mândru de fiecare crenguță și recunoscător că a avut ocazia să trăiescă așa ceva.
Fagul îl întrebă ce ar trebui să facă acum și răspunsul primit îl puse pe gânduri: stejarul zise că nu trebuia să facă nimic special, ci doar să se bucure de experiență.
Fagul mai intrebă cât va dura aceasta, încă nevenindu-i să creadă ce auzea. Stejarul îi răspunse calm că nu avea de unde să știe și nici nu trebuia să îi îngrijoreze acest lucru.
Când fagul continuă să comenteze pe un ton plângăcios că își simte crengile grele și că nu știe cât va putea rezista, stejarul îi zise că el se simte norocos și îi mulțumește vântului că stă și el liniștit și astfel copacii sunt protejați. Îl asigură că nu e singur, că el îi e tot aproape, ca de fiecare dată și îi trimise câteva impulsuri mai puternice prin rădăcini, pentru a se asigura că se face înțeles.
Gheața a rezistat câteva zile, timp în care copacii au vorbit mai mult decât de obicei prin rădăcinile lor. S-au auzit povești despre primăvară, despre păsări, insecte, flori și câte și mai câte!
Apoi gheața s-a topit și copacii au fost eliberați. Și atunci fagul și-a dat seama că primise un cadou odată cu acel îngheț, căci s-a bucurat de povești, de compania bunului său prieten, stejarul și, spre final, chiar și de tabloul extraordinar în care fusese.
Add comment