Călătoria unui fulg de nea

fulg de nea

Pe când încă se mai zărea o geană de lumină, în înaltul cerului se auzi un șuierat ascuţit. Era Domnul Crivăț care se apucase să scuture norii înghețați.

Fulgul de nea se învioră, îi mulţumi vântului că i-a dat acest semn și se desprinse ușor din pătura de nori care îl formase și îl găzduise. Se simțea pregătit să își înceapă călătoria către pământ, despre care auzise doar povești până atunci. Își luă rămas bun de la nori și se lansă într-un zbor agitat, alături de alți câțiva fulgi.

Un timp coborî neliniștit, nedumerit de forma lui. Încercând să își admire cele șase raze, se răsucea de pe o parte pe alta, executând parcă un dans complicat. Curând se obișnui cu mișcarea și, când reuși să plutească, începu să se concentreze la ceea ce se întâmpla în jurul lui. Își dădu seama că totul devenise din ce în ce mai întunecat, căci soarele se dusese la culcare. Aștepta cu nerăbdare să descopere locul unde avea să ajungă și îi întreabă pe frații lui: “oare cât de departe o fi pământul?” Însă aceștia nu îi răspunseră.

Deodată, începu să observe primele puncte luminoase, care creșteau pe măsura ce se apropia de ele. Zări apoi drumurile și oamenii care se grăbeau către case.
Îi atrase atenția o zona de unde se auzeau niște sunete frumoase, ca un clinchet de clopoței. Pe un deal, o sumedenie de copii alergau voiosi, trăgând niște sănii după ei.

“Te rog frumos, domnule vânt, mă poți duce într-acolo?” strigă fulgul, căznindu-se să îi arate direcția.

Crivăț se miră auzind vocea aceea subțirică. Trecuse ceva vreme de când nu mai vorbise cu cineva, fiind foarte ocupat sa înghețe atmosfera, șuierând vijelios în înalturi. Decise așadar că era momentul să ia o pauza, mai ales că începuse să cam obosească. Luă fulgul sub ocrotirea sa și îl ajută să aterizeze pe ramura unui brad înalt. Se opriră amândoi acolo, să se odihnească puțin și să se bucure de spectacolul care li se oferea: gâfâind și împiedicându-se, copiii urcau cu săniile la deal și apoi se avântau la vale, chiuind și strigând cât îi ținea gura.

Fulgul de nea se uita plin de încântare în jur, punându-i fel de fel de întrebări vântului: de ce strigă copiii? De ce sunt așa de colorați? Cum de alunecă la vale? Iar vântul îi răspundea cu răbdare, zâmbind, ca un bunic ce încearcă să îi explice lumea nepotului său.

După un timp, fulgul îl rugă: “aș vrea să mă duci mai aproape de copii, îmi place veselia lor!” Vântul îi alese ca destinație un moț mare și pufos al unei căciuli roz, de sub care se zăreau doi ochi jucăuși, niște obraji îmbujorați și o guriță care striga: “Pârtieeeee….”.

Nici nu ateriză bine, că simți cum brusc își schimbă direcția, către vale. Se lipi bine de moțul pufos și se minună de viteza pe care o prindea. Văzu trecând în grabă pe lângă el o mulțime de copaci și de copii, apoi dintr-o dată se opri într-o mare învălmășeală de râsete, sănii și haine colorate.

După câteva ture pe pârtie, fetița cu căciulă roz își luă la revedere de la ceilalți copii și se îndreptă spre casă.

Pe măsură ce se apropiau, fulgul de nea se mira auzind cum zăpada scârțâia la fiecare pas, ca o muzică vrăjită, cum ferestrele casei sclipeau ca într-un joc de lumini și cum totul devenea din ce în ce mai mare. Se apropiară de geamul casei și fulgul văzu o familie adunată în jurul unui brad frumos împodobit. Fetița păși înauntru, iar fulgul simți mirosul grozav al cozonacilor proaspăt scoși din cuptor.

“Ce frumooos a fost la săniuș! Și ce bine îmi pare că ninge iar!” strigă fetița și fulgul simți cum se topește de fericire că a adus zâmbetul pe fața unui copil.

Citește și varianta în versuri

 

Zâna Lunia și Zâna Azaleea

2 comments

Povesrea de duminica seara

  • Petrecerea Pijamalelor. Poveste de Claudia Groza Lazar gokid ilustration

Poveste radiofonica

Media

Poveștile se hrănesc cu urechi de copii în sos de vise cu puțin praf dulce de stele.